Liftul de la etajul 10 March 28, 2008

Mi s-au lungit zilele. Am impresia că am o zi lungă ca de vară şi totuşi, parcă nu mai am timp de nimic. Mă trezesc, plec şi mă întorc. Seara, târziu, liftul e de fiecare dată când vin, la etajul 10. De ce? Fiindcă la etajul 10, într-un apartament mare stau două nebune. Două nebune care vor să cucerească lumea şi vor deodată: Andreea şi eu. Două prietene care îşi pierdeau nopţile povestindu-şi toată viaţa, ba chiar şi lucrurile care li se întâmplau amândurora - pentru că eram de faţă. Acum avem amândouă joburi şi responsabilităţi…şi alte cercuri… şi alţi oameni…

Acum ne sunăm să ne vedem la o cafea în oraş. Ne sunăm să ne întrebăm ce mai facem şi dacă mai trăim. Ne sunăm să ne întrebăm: Auzi, da’ tu de când nu ai mai fost pe acasă? Şi da, locuim în continuare în acelaşi apartament. Şi îmi dau seama dacă sunt eu norocoasa care ajuns prima acasă sau ea, în funcţie de etajul la care s-a oprit liftul ultima oară.

Ne bucurăm când prindem acea zi frumoasă în care ne sincronizăm şi chiar ne vedem la faţă şi mai povestim câte una, câte două. Şi scoatem de 3 ori pe minut fraze de genu: “Haide mă… Nu ţi-am spus? Cum să nu îţi spun aşa ceva?!

Ei bine… Nu mi-ai spus. Şi nu mi-ai spus că Bucureştiul şi serviciul şi facultatea îmi mănâncă timpul, şi că nu poţi chiar să le îmbini şi să le ai pe toate, şi nici că o să ajungem să ne facem programări şi planuri să ne mai vedem prietenii. Şi nu mi-ai spus că o să simt satisfacţii mari pentru lucruri poate mici, dar nici că o să mă şi doară. Dar mulţumescu-ţi că mă asculţi spunându-le acum, şi mulţumescu-ţi pentru sâmbetele şi nopţile rare în care te mai văd şi mai depănăm poveşti la o cană de 3 în 1.

Când am ajuns eu acasă, liftul era la 10… You lucky one, azi mi-ai luat-o înainte…