Un mesaj frustrat

M-am săturat de taximetriştii din Bucureşti. M-am săturat să mă urc în maşini murdare, cu banchete vechi şi cu arcuri care îţi intră în fund.

Nu mai vreau să simt mirosurile “masculine” ale şoferilor, după cum nu mă interesează, sincer, ce au mâncat în cursul zilei.

Nu mai vreau să îmi ceară bani în plus dacă nenorocita aia de cursă la apăsarea butonului arată 10.05 ron, după cum mi s-a acrit să îmi dea restul leu cu leu, până mă plictisesc şi eu şi zic hopa, ca să îi rămână şi lui de o shaorma cu mult usturoi.

Sunt o adeptă a bacşişurilor, şi îmi place să las bani atunci când cineva mă serveşte pe mine, în calitate de client, aşa cum trebuie. Da, e de datoria tuturor persoanelor care lucrează cu oamenii să fie amabili, politicoşi şi mai ales să îşi facă munca aia nenorocită pentru care sunt plătiţi. Dar când ştiu că pe la noi, asta cu munca se face cam rar, îmi place să îi înucrajez pe aia care o fac. Şi nu mi se pare totuşi normal…

Când am să mă fac eu mare la portofel, am sa deschid o firmă de taximetre, şi am să aleg numai şoferi buni, care să ştie/ sau să înveţe să se spele pe ei şi maşinile lor. Şi o să fie învăţaţi să fie politicoşi, să aibă tot timpul rest pentru clienţi, şi să ia bacşiş dacă li se dă, fără să râvnească nesimţit la ultimii tăi 2 lei din buzunar.

Respectaţi-vă pe voi înşivă, înainte de toate!

Dimineaţa, mă doare Bucureştiul

Ora 7. Dimineaţa! Pornesc cu paşi nu grăbiţi, ci adormiţi, prin negură, spre examen. Am ghinionul ca în drumul meu zilnic spre metrou să întâlnesc numeroase instituţii de stat. La naiba, nu le-am observat niciodată mai bine decât în dimineaţa aceea.

Primul pas îl fac într-o baltă. Plec cu o cizmă udă şi murdară, încrezătoare, mai departe. Prima oprire: un oficiu al Poştei Române. La uşa ei, deja făceau rând patru bătrâni, zgribuliţi de gândul că poate nu îşi mai apucă pensia, că poate un minut întârziere le-ar fi furat de sub nas binemeritatul loc întâi la coada pentru bani de pâine şi pastile. Un moşuleţ stătea aproape lipit de uşa poştei, arătând în stare să îşi apere locul cu viaţa. Plecase cu un gând, şi avea să îşi ducă misiunea la capăt.

Metroul era aproape de mine. Dar aveam să mai fac o ultimă oprire: la un Internet Cafe de cartier dotat cu imprimantă, să printez un proiect nenorocit. Când zic Internet Cafe de cartier, vă rog să vă imaginaţi ce înseamnă asta în adevăratul şi profundul sens al cuvântului “cartier”: o locaţie sumbră, calculatoare vechi şi depăşite de mult, o atmosferă îmbibată de miros de alcool, mizerie şi fum de ţigară. Un administrator care nu înţelege ce e aia un client şi ce înseamnă graba. La vreo două calculatoare nişte distruşi adormiseră cu capul pe tastatura îmbâcsită. La trei calculatoare erau oamnei treji: un puradel( da! unul din cei care are 7 fraţi acasă şi vă cere bani la metrou) şi doi poliţişti care se uitau extraordinar de curioşi la cum funcţioneaza jocul FIFA. Odată expirat timpul (ce noroc pe mine să fiu prezentă şi la acest eveniment) copilul începe să se roage de admin să îi mai ofere încă 1o minute… Nu de alta, dar vrea să îi arate “domnului poliţist” cum poate el să spargă codul datei de baze a Poliţiei Române. Am plecat de acolo cu un gust amar spre acru dar sigură: Poliţia e în acţiune.

Destinaţia: metrou- era şi mai aproape. O ultimă “oprire” a fost Policlinica din colţ de stradă. Aici se adunaseră alte câteva persoane, în aşteptarea de reţete compensate, de medicamente, de sfaturi, de atenţie…

…sunt sigură că printre ei se afla măcar unul din bătrânii de la Poştă…